În Europa de Vest, demolarea nu mai e văzută ca un eșec, ci ca o etapă firească în viața unei clădiri. De exemplu, în Olanda, țară care vrea să devină 100% circulară până în 2050, construcțiile joacă un rol cheie. Acolo, aproape toate materialele rezultate din demolări sunt refolosite, chiar dacă uneori la o calitate mai joasă. În proiectul Stadstuin Overtoom din Amsterdam, 98% din materialele unei clădiri demolate au fost reutilizate, iar o treime chiar pe același teren.

Danemarca merge și mai departe: din iulie 2024, clădirile mari trebuie demolate selectiv. Asta înseamnă inventarierea materialelor și planificarea atentă a fiecărei etape, tocmai pentru a salva cât mai mult din ceea ce poate fi folosit din nou.

Germania abordează lucrurile puțin diferit. Nu pune accent pe demolare în sine, ci pe durabilitate și adaptabilitate. Mai puține clădiri se demolează anual, iar cele care dispar sunt, în general, construcții vechi, din perioada postbelică. Soluția lor? Proiecte flexibile, gândite să se adapteze în timp la nevoi noi, fie că e vorba de recompartimentare sau schimbarea funcțiunii.

La nivelul Uniunii Europene, lucrurile încep să se lege. Noua Directivă privind performanța energetică a clădirilor include și conceptul de „demolare planificată”. Asta permite statelor membre să aleagă demolarea, acolo unde renovarea nu este justificată economic, cu condiția ca impactul să fie compensat prin îmbunătățiri în altă parte.

Totodată, există inițiative europene, cum e Urban Agenda for EU, care oferă ghiduri și exemple de bună practică pentru transformarea clădirilor abandonate sau nefolosite în spații utile comunității.

Cum stă România la acest capitol?

La noi, ideea de demolare planificată nu e încă bine conturată. Legea construcțiilor a fost actualizată în 2019 și permite, de exemplu, să demolezi și să construiești în același timp, dacă îți asumi acest angajament. Dar, în practică, totul rămâne la nivel local, fără o strategie națională clară care să includă reciclarea materialelor sau regenerarea urbană reală.

De cele mai multe ori, o clădire este demolată doar când devine periculoasă sau când terenul devine prea valoros pentru a mai fi lăsat neexploatat. Nu există încă o cultură a deconstrucției sau a reutilizării materialelor, așa cum vedem în alte țări.

Clădirile abandonate, o problemă prea mare ca să fie ignorată

Avem și o problemă reală cu imobilele abandonate. Datele oficiale spun că în România sunt aproximativ 500.000 de locuințe goale. Alte surse vorbesc de până la 2,5 milioane, dacă includem și casele de vacanță sau clădirile istorice nelocuite. Numai în București sunt peste 200.000 de locuințe neocupate. În plus, avem mii de fabrici dezafectate, școli închise sau spitale părăsite.

Din păcate, nu există un inventar național clar al acestor spații. Fiecare primărie acționează după propriile reguli, iar multe clădiri zac în ruină ani întregi. Deși unele proiecte europene au finanțat reconversii, cum e cazul clădirii Halele Carol din București, transformată în The Ark , astfel de inițiative sunt rare și, de regulă, vin din zona privată.

Câteva cifre din România

Potrivit platformei Victa, în ultimii doi ani au fost înregistrate 10 proiecte de demolare planificată în județele Satu Mare, Bihor, Neamț, Sibiu, Brașov, Dolj, Brăila, Galați (două proiecte) și București. Valoarea totală pe șantier a acestor proiecte este de 21,01 milioane RON, cu o suprafață de 2,243 metri pătrați.

Majoritatea au vizat clădiri rezidențiale (4) și spații industriale (3), iar restul au fost clădiri de birouri, hoteluri și utilități. Sunt puține, dar ele arată că există un început, și un potențial de dezvoltare pentru politici naționale mai clare.

Ce am putea face, inspirându-ne din Europa?

1. Demolarea circulară: Deconstruirea atentă a clădirilor și refolosirea materialelor ar putea fi încurajate printr-o condiție legală: să prezinți un plan de reciclare dacă vrei autorizație de demolare.
   
   
2. Demolarea ca parte a regenerării urbane: În unele orașe europene, demolările sunt planificate în cadrul unor strategii mai ample de transformare a cartierelor. La noi, astfel de strategii lipsesc.
   
   
3. Reconversia funcțională: În loc să lăsăm clădirile publice abandonate, am putea crea politici fiscale sau fonduri dedicate pentru a le transforma în școli, cămine, centre culturale sau locuințe sociale.
   
   
4. Hărți publice și parteneriate locale: Un prim pas ar fi să știm ce clădiri abandonate există. Apoi, împreună cu ONG-uri, antreprenori și administrația locală, să găsim soluții creative pentru a le readuce în viața comunității.

Concluzie

România nu duce lipsă de clădiri abandonate. Ce-i lipsește este o viziune coerentă despre ce poate deveni un spațiu aparent pierdut. În Europa, vedem că demolarea inteligentă, planificată, reciclabilă, parte dintr-o regenerare mai amplă, poate fi un pas spre orașe mai verzi, mai flexibile și mai bine adaptate la viitor. La noi, e momentul să începem cu întrebarea simplă: ce facem cu ce avem deja?

Citește și: