“Importanța planificării orașelor pentru a face față schimbărilor climatice nu trebuie subestimată,” spune Hélène Chartier, Directorul de Urbanism și Design C40.

Planificarea urbană nu este un sector de emisii în sine, spre deosebire de transport sau managementul deșeurilor. Din acest motiv, autoritățile locale și naționale rar împărtășesc informații cu privire la politicile lor de utilizare a terenurilor atunci când se raportează la emisii de gaze cu efect de seră (GES) sau acțiuni climatice. Cu toate acestea, există rapoarte care arată că ajustarea modului în care ne planificăm orașele va deveni modul în care ne putem lupta cu criza climatică.

Cel mai recent raport IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change), punctează importanța planificării urbane. Organizația reunește cei mai importanți oameni de știință din lume în domeniul schimbărilor climatice, iar aceștia au declarat ca adoptarea de politici de utilizare a terenurilor care să conducă la o creștere urbană mai compactă și mai eficientă și dezvoltarea orientată spre tranzit ar putea reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu 25% până în 2050.

„Revizuirea politicilor de utilizare a terenurilor este cea mai importantă acțiune pe care o pot lua autoritățile locale pentru a reduce emisiile.”

Tocmai din acest motiv, urbaniștii sunt activiștii cheie pentru climă. Aceștia pot lua măsuri globale prin adoptarea unor noi abordări ce reduc emisiile și pregătirea orașelor pentru riscurile climatice precum incendiile, inundațiile, și temperaturile foarte ridicate. Un alt studiu arată că grădinile botanice oferă un efect de răcire mai mare în orașe decât parcurile.

Portland, Vancouver, Paris și Barcelona iau primele măsuri

În America de Nord, urbaniștii limitează dependența de mașini și reduc dimensiunea unităților de locuințe, ceea de la rândul sau, duce la un consum de energie al clădirilor mai redus. Un oraș pionier pe această agendă este Portland, legislatura din Oregon trasând o limită de creștere urbană în zona metropolitană. Orașul a inversat, astfel, zonarea unifamilială.

77% din terenurile rezidențiale din Portland sunt rezervate exclusiv caselor unifamiliale, iar în suburbii ponderea este mai mare. S-a votat deja reducerea și eliminarea acestor zone, invocând impactul ecologic, economic, și chiar rasial. Oregon a legalizat, așadar, ceva care a fost interzis în majoritatea comunităților americane de aproape un secol: apartamentele.

De asemenea, Vancouver a adoptat recent un plan care reia modelul de oraș policentric pe care urbanistul Jane Jacobs l-a prezentat în cartea sa „The Death and Life of Great American Cities.” Planul prevede o diversificare a zonelor rezidențiale cu densitate scăzută prin includerea a mai multor opțiuni de locuințe, facilități, servicii și spații de lucru flexibile și dezvoltarea unei rețele de coridoare verzi pentru moduri active de călătorie prin oraș. Vancouver a creat și o taxă pentru locuințele goale, care a redus numărul proprietățile vacante cu 22% din 2017.

La nivel european, Franța se confruntă cu provocări similare. 56% din fondul de locuințe este alcătuit din case individuale. O lege tocmai adoptată numită „Zero Land Artificialisation,” încearcă să reducă extinderea urbană cu 50% până în 2030 și să obțină emisii nete zero până în 2050.

Masterplan-ul Parisului include proiecte de regenerare pentru a asigura un procent minim de spații verzi și suprafețe permeabile, pentru a compensa tăierea inevitabilă a copacilor. În mod similar, Barcelona încurajează utilizarea acoperișurilor verzi prin aplicarea unei „rate de vegetație” minime pentru clădiri și prin subvenționarea a 75% din costul proiectelor noi de acoperișuri verzi.

Există multe alte exemple ce demonstrează rolul critic și cu multe fațade ale urbaniștilor în abordarea crizei climatice. Planificarea urbană este, într-adevăr, un factor primordial în reducerea emisiilor, dar și o modalitate puternică pentru autoritățile locale de a integra prioritățile climatice și de a le transpune în politici obligatorii.