În România ultimilor ani, una dintre cele mai vizibile tendințe în alocarea fondurilor publice pentru infrastructură este dezechilibrul evident dintre investițiile în infrastructura sportivă și cele dedicate sănătății, în special cele pentru copii.

Dacă privim datele colectate de platforma VICTA în ultimele douăsprezece luni, observăm o realitate care, deși poate părea paradoxală într-o țară cu spitale suprasolicitate și lipsuri majore în domeniul medical, este greu de contestat: România cheltuie mai mult pe stadioane și arene decât pe spitale și centre pentru copii.

Proiectele pediatrice: multe planuri, puține finalizări

În ultimele 12 luni, VICTA a monitorizat 81 de proiecte cu profil pediatric, adică spitale și centre destinate exclusiv copiilor, cu o valoare totală estimată la 1,81 miliarde de lei.

Este o sumă importantă, dar modul în care este structurată relevă fragmentarea și lipsa unei viziuni coerente: 52 dintre aceste proiecte sunt construcții noi, 22 reprezintă lucrări de reparații și renovări, iar doar 7 sunt modernizări și extinderi.

În ceea ce privește stadiul lor de dezvoltare, tabloul arată astfel:

• 10 se află abia în proiectare,
  
  
• 7 sunt în faza de autorizare,
  
  
• 18 așteaptă să intre în execuție,
  
  
• 33 sunt efectiv în execuție,
  
  
• 4 se află în etapa de amenajare,
  
  
• iar doar 9 au fost finalizate.

Aceste cifre nu doar că arată dinamica proiectelor, ci scot în evidență și faptul că foarte puține ajung să fie finalizate într-un interval scurt de timp, iar multe rămân blocate ani de zile între etape birocratice și proceduri de achiziție greoaie.

Stadioanele: investiții cu miză politică

Contrastul devine cu adevărat vizibil atunci când punem alături investițiile în infrastructura sportivă. În aceeași perioadă, VICTA a înregistrat 34 de proiecte etichetate drept „stadion”, a căror valoare cumulată se ridică la aproximativ 2,85 miliarde de lei.

În plus, există și cinci proiecte majore de tip „arenă”, printre care Noua Arenă Multifuncțională C.S. Dinamo, complexul sportiv din Bihor, proiectat pentru o capacitate de peste 16.000 de locuri, sau „Eroii Timișoarei”, un proiect ambițios la nivel regional. Doar aceste cinci arene însumează o valoare de aproximativ 1,03 miliarde de lei.

Dacă adunăm toate investițiile sportive din acest interval, obținem o sumă de aproape 3,9 miliarde de lei, de peste două ori mai mult decât bugetul total destinat proiectelor medicale pentru copii.

Această comparație crudă între volum și valori nu lasă loc de interpretări: România alege să investească în infrastructură sportivă vizibilă, spectaculoasă și cu mare impact politic, în detrimentul infrastructurii medicale vitale pentru generațiile viitoare. Dincolo de cifre, întrebarea care planează este una morală și strategică: ce fel de infrastructură lăsăm moștenire? Una a vizibilității imediate sau una a sănătății pe termen lung?

Impactul social și economic pe termen lung

Diferența fundamentală dintre cele două tipuri de investiții nu este doar financiară, ci și administrativă. Proiectele de tip stadion beneficiază, de regulă, de finanțare publică centralizată sau de bugete locale clare, sunt accelerate de termene politice, adesea legate de campanii electorale sau evenimente sportive internaționale, și sunt implementate pe cronologii bine conturate.

În schimb, proiectele medicale, și mai ales cele pediatrice, depind de pachete mixte de finanțare, fonduri europene, bugete locale, sponsorizări private și donații, ceea ce face ca procesul să fie fragmentat și neuniform.

De aici apar întârzieri, lipsa predictibilității și, în cele din urmă, o capacitate redusă de a livra infrastructura atât de necesară la timp.

Un alt aspect relevant este cel al impactului pe termen lung. Din perspectivă economică strictă, stadioanele aduc contracte mari și generează vizibilitate imediată, atrag turism sportiv și evenimente punctuale, dar efectul lor economic este limitat și intermitent.

În schimb, investiția într-un spital pediatric produce beneficii sociale și economice durabile: reduce mortalitatea infantilă, crește speranța de viață, reduce costurile medicale pe termen lung pentru stat și pentru familii și contribuie la formarea unui capital uman sănătos și productiv.

În limbaj economic, vorbim despre un „return on investment social” incomparabil mai mare decât cel adus de infrastructura sportivă.