Înainte să ajungă la strung și la lemn, Cezar Blînda a trecut prin teologie și psihologie, două teritorii care, privite din afară, par să nu aibă nimic în comun cu designul de obiect. Dar în felul în care vorbește despre material, despre ritm și despre intuiție, devine limpede că pentru el trecerea nu a fost o schimbare de direcție, ci una de instrument.

În loc să lucreze cu idei, lucrează cu fibre, în loc să caute sensul în discurs, îl caută în formă. Atelierul a devenit astfel o extensie firească a aceleiași nevoi de a înțelege cum se construiește ceva, fie că e un gând, fie că e o bucată de lemn.

Această logică interioară se reflectă și în LUN, atelierul neo-organic pe care îl dezvoltă de mai bine de un deceniu în liniștea satului Iohanisfeld.

Salut, Cezar! Ai trecut prin teologie și psihologie înainte de a ajunge la designul de obiect. Cum s-a produs, în tine, trecerea de la ideea de construcție spirituală la construcție materială? Crezi că există o continuitate între ele?

În general oamenii tind să separe în alb și negru cele două noțiuni: spiritual și material. Este cumva și de înțeles că prin forma lor de manifestare conceptuală/concretă se face foarte ușor această delimitare. Însă la bază, cele două pot să se interpătrundă într-un mod armonios, fluid și să exprime una prin cealaltă diverse trăsături, caracteristici, mesaje, înțelesuri etc.

Așadar, din acest punct de vedere eu privesc trecerea de la construcția spirituală la construcția materială. Gândesc diverse idei sau concepte din această natură și le traduc prin meșteșugul lemnului în diverse obiecte cu întrebuințări sufletești. Nu există nicio diferență între mine și un scriitor, fotograf sau pictor care face același lucru. Diferă doar modalitatea și instrumentele.

Ai fost de curând la evenimentul NZEB din Cluj-Napoca. Cum a fost experiența ta acolo? Ce te-a impresionat cel mai mult?

Am avut ocazia să merg la NZEB cu prietenii din HUB-ul Lemnului și să fac demonstrații la strung, pe care l-am adus cu mine chiar din atelier. Am ales să fac asta deoarece, la strung poți vedea în timp real cum se prelucrează și transformă lemnul, și mai ales că am păstrat factorul uman din toată această ecuație, iar vizitatorii au putut astfel încă, să realizeze concret cum se traduce termenul de manoperă.

Printre toate tehnologiile de ultim vârf din domeniul construcțiilor, încă este nevoie de priceperea oamenilor, de experiență și de profesionalism în a le construi, în a le instala.

Și ce m-a impresionat mai mult este că printre toate tehnologiile din construcții cu care eram înconjurat, am avut în toate zilele un flux constant și mare de vizitatori la stand, curioși de ceea ce lucram.  Cu înțelesul că încă există un interes înspre a cunoaște cum se fac lucrurile.

Lemnul e o materie care are memorie, ritm și imperfecțiune. Cum se traduce această inteligență naturală a materialului în felul în care gândești forma? Îți impune limite sau îți oferă libertate?

M-am gândit de multe ori la acest aspect, la această materialitate a lemnului. Ca material întrunește niște aspecte cu care sunt confortabil să lucrez: este rigid, dar în același timp maleabil și te lasă să îl lucrezi într-un ritm care îți permite să vezi mai repede tot procesul în timp ce se întâmplă.

Am lucrat, și încă mai lucrez sporadic cu diverse materiale cum ar fi textilul, lutul sau metalul, dar echilibrul confortabil pentru mine rămâne lemnul.

Dacă mai și adăugăm că lemnul este un material viu, organic, și îl pot lucra în forma sa brută atunci pe mine m-a cucerit. El îți permite să îl lucrezi dacă îl privești și îl înțelegi, iar când spun că lemnul are personalitate nu este o figură de stil. Chiar și un lemn aparent simplu ca textură și culoare, cum este teiul, pe care la început l-am subestimat, îți permite să îl prelucrezi în niște moduri cu totul deosebite, față de altele.

În arhitectură și construcții, prefabricarea tinde să înlocuiască intuiția. Tu lucrezi cu arderea, cu defectul, cu întâmplarea. Ce ar putea învăța ingineria contemporană din această logică a accidentului controlat?

Când vine vorba de lemn, am observat că se folosește cel mai adesea în construcții/arhitectură într-un mod foarte controlat, care se rezumă strict ori la rezistentă, ori doar la ideea că este lemn, ori că este asortat cromatic cu alte elemente dintr-un design interior.

Însă tocmai această caracteristică a lemnului care este viu și după ce este prelucrat, contează. Ca acel detaliu care se simte în aer în momentul în care intri într-o încăpere de pildă. Spre exemplu, dacă spunem ca lemnul este organic, atunci cred și că un design arhitectural sau de interior ar putea ține cont de acest aspect și să propună modele ceva mai fluide, în loc de standardizări și linii drepte.

Folosești tehnica japoneză shou sugi ban în proiectele tale. Ce te atrage la această metodă și ce avantaje practice oferă pentru construcții și design?

Tehnica nu este nouă desigur, nu este întâlnită doar la japonezi, ei poate doar au făcut-o mai celebră, așa că nu pot spune că am inovat ceva în acest sens. Ce m-a intrigat însă a fost să aduc această tehnică, să o cobor de pe pereții clădirilor și să o introduc ca element de design atât estetic cât și funcțional, ca accesorii ale casei.

Mi-am dorit, mai ales pe partea de bucătărie să creez elemente care sunt complet funcționale, 100% naturale și care să concureze cu alte obiecte de design din materiale consacrate. Iar arderea mi-a permis să fac asta.

Însă este un proces foarte laborios, și foarte riscant deoarece trebuie să cunoști foarte bine lemnul ca să îți permită acest lucru și să rămână intact, și mai ales cu încă o nouă calitate dată de foc.

Ce ți se pare că lipsește în dialogul dintre artizani, arhitecți și antreprenori? E o problemă de limbaj, de ego sau de viteză?

Nu aș putea să pun degetul pe ceva anume, dar o să mă adresez carențelor de abordare reciprocă dintre categoriile enumerate și care include și problemele menționate în întrebare. Cu toții poate ne grăbim, avem orgolii sau năzuințe însă cred că este nevoie să se recurgă la un principiu al unei abordări benefice tuturor părților.

Personal dacă, de pildă îmi trimiți un email cold-calling în care mă inviți la un târg sau expoziție, te voi ignora cu aceeași nonșalanță cu care ai trimis, cel mai probabil automat acel email.

Deoarece nu vreau să fiu tratat ca o linie de date undeva într-un tabel. Afacerile, propunerile se fac între oameni, într-un mod uman, și cu toții ar trebui să înțelegem că timpul fiecăruia este valoros, felul abordării este valoros, și mai presus de toate stă cum spune englezul common sense-ul.

Cum poate fi păstrat spiritul meșteșugului într-un proces industrial de producție în masă?

Tocmai, când se vorbește de spiritul meșteșugului, înseamnă că mai există și altă latură care nu se vede, care nu se măsoară, care nu se cuantifică în nici un fel, deoarece ține de energia cu care este înconjurat acel meșteșug, și implicit lucrarea rezultată în sine.

Aici trebuie ținut cont, că raportarea la meșteșug, felul în care îi atribui niște caracteristici, felul în care se bazează pe niște principii, intenții, valori se simte în tot ceea ce înseamnă acel meșteșug. Iar de acest lucru nu poate ține cont producția în masă.

Care desigur îndeplinește rolul ei în anumite circumstanțe, dar dacă se vrea a transmite vibrație de altă natură, atunci aici eșuează. Iar oamenii simt când ceva este făcut cu pasiune, cu intenții bune, cu armonie etc. Unii pot descrie, alții nu, dar cu toții simt că este ceva acolo, ceva îi mișcă. Aici este cheia păstrării spiritului meșteșugului, oricare ar fi el.

Industria vorbește despre digitalizare, BIM, AI. Tu lucrezi cu instinct, miros și atingere. Cum se împacă aceste lumi? E posibilă o sinteză între digital și tactil?

Eu privesc toate aceste lucruri ca pe niște instrumente care mă ajută să îmi duc munca mai departe și să evoluez împreună cu și nu separat sau în contradictoriu. Dacă îmi știu și înțeleg bine principiile după care îmi desfășor activitatea atunci nu îmi fac nici un fel de problemă.

Iar la scală mai largă se aplică tot același principiu: dacă vrei să îți ușurezi existența poți folosi ce instrumente vrei, iar dacă vrei în același timp să ai simțiri de altă natură le poți avea fără a le exclude una pe cealaltă. La finalul zilei suntem tot niște oameni care vor să simtă satisfacție în viața lor pe oricare plan.

Ce rol crezi că va juca artizanatul în construcțiile viitorului, când totul se mișcă spre prefabricare și modularitate?

Când totul devine standard, ce ar mai putea ieși în evidență? Nimic. Aici este răspunsul. Artizanatul va da întotdeauna acea notă de unicitate care se va face remarcată în orice standardizare. Și cu cât aceasta va deveni tot mai prezentă cu atât nevoia de ceva care să te scoată din șablon va fi tot mai pregnantă.

Ce ar trebui să știe arhitecții atunci când colaborează cu un meșteșugar ca tine?

Dacă mă contactează știindu-mi profilul de artist meșteșugar atunci să se aștepte ca să am o puternică amprentă asupra designului. Eu consider că doar de aia mă contactează. Sigur, țin cont de anumite funcționalități și cerințe tehnice, însă pe partea de estetică, creativitate, uneori nici eu însumi nu am ce face decât să mă las în voia instinctului și al flow-ului pentru a ajunge la finalul lucrării cu un rezultat uimitor.

De aceea rareori știu cum arată un proiect la final atunci când îl încep, mai ales dacă este one-time only. De aceea arhitecții și nu numai, trebuie să abordeze un artist/meșteșugar și cu încrederea în calitățile pe care le are acesta.

Ce sfat ai da unei firme de construcții sau unui arhitect care vrea să includă obiecte personalizate, meșteșugite, în proiectele lor?

Când vine vorba de așa ceva, trebuie să își rezerve o notă de explorare, de what if. De obicei, aceste categorii de profesioniști tind să sistematizeze tot pentru a putea fi eficienți, dar în tot acest proces poate au tendința să nu mai lase loc și la neprevăzutul acela frumos, creativ care le poate oferi și alte variante de rezultat. Trebuie să își permită acel spațiu în care să se joace cu elementele pentru a descoperi unele noi și interesante.

Ai luat vreodată ucenici în atelierul tău? Cum decizi pe cine să instruiești și ce calități cauți la un potențial colaborator?

Până acum nu am avut ucenici cu care să îmi desfășor activitatea, dar sporadic când au fost și au vrut să pună mâna le-am arătat direct cum să facă una sau alta, modalități la care eu am ajuns după ani de experimentări și practică.

Sunt destul de individualist în felul în care îmi transpun ideile în concret, dar nu exclud posibilitatea de a avea la un moment dat ucenici. În orice caz nu voi miza foarte tare pe lecții tehnice, căci oricum astea de învață în timp, ci mai degrabă pe felul în care să își aducă ideile în realitate. În spate stă foarte multă filosofie a formei, a simțirii, a acurateței ideii, a simplității cu care e transmisă.

Te-ai gândit vreodată să angajezi colaboratori permanenți sau să transformi atelierul într-un model de business mai mare?

Sunt deschis către așa ceva dacă într-acolo se va îndrepta drumul. Dacă voi fi nevoit să o fac, o voi face cu responsabilitate. Cu siguranță că se vor găsi oameni cu care să am același tip de limbaj. Exemplu stă noul nostru partener pe partea de branding, cu care împărtășim aceleași preocupări când vine vorba de estetică, meșteșug, artă, business.

Deci lucrurile se mișcă cumva într-acolo într-un mod firesc, însă mă concentrez pe tot ce pot face în momentul prezent, ca să o fac bine. Fiecare moment în parte, pentru un termen foarte lung.

Ce tip de proiecte personalizate cauți să primești în viitor pentru a-ți duce atelierul și brandul la un nivel mai înalt?

Nu caut neapărat să fac lucruri personalizate. Dacă e să o fac este fie din compromis, fie din simpatie pentru idee sau că se adresează unor oameni apropiați. După cum am menționat mai sus tot ce mi se adresează ca personalizat va avea o puternica amprentă a stilului pe care eu îl adopt, pentru-că face parte din mine.

Așa că orice propunere personalizabilă va trebui să țină cont și de acest aspect. Și asta nu dintr-un ego prea mare ci pur și simplu din faptul că țin foarte mult la ideea de a face ceea ce fac cu maximă plăcere, așa că nu fac rabat de la acest lucru. În mare vizez ca să fac lucrurile cu foarte multă autenticitate și mă bazez pe asta când vine vorba de receptivitatea publicului ca să se ducă brandul într-un crescendo.

Care este cel mai ambițios proiect pe care ți-l imaginezi, dar pentru care încă cauți resurse, parteneri sau sponsori?

Orice ambiție proiectez ține cont doar de o chestiune de timp și context. De multe ori am contextul din care eu îmi pot proiecta ambițiile, rămâne doar timpul. Momentan visez la a-mi amenaja curtea din fața atelierului pentru a crea ceea ce se numește Curtea Meșterului, un spațiu în care se pot aduna oameni pentru diverse activități conexe cu meșteșugul, ateliere, happeninguri etc.

În acest fel, totodată și vreau să promovez localitatea pentru cei din exterior. Mă încântă ideea de a crea valoare de acest fel.

Urmăriți activitatea și produsele LUN pe:
Website | Facebook | Instagram

Poză de copertă: Luana Munteanu