Șapte arhitecți și designeri ucraineni vorbesc despre sensul și direcțiile reconstrucției Ucrainei. Viziunile lor depășesc simpla refacere a clădirilor și pun în centrul dezbaterii dimensiunea socială, identitatea urbană și șansa de a construi o nouă moștenire arhitecturală. Reconstrucția Ucrainei nu este doar un proiect tehnic, ci un proces viu, care modelează comunități și conturează viitorul.

Maksym Lysogora, arhitect și urbanist, atrăgea atenția încă din 2023 asupra pericolului de a repeta greșelile urbanismului sovietic, unde „cartierele-dormitor” izolau oamenii unii de ceilalți.

„Pentru mine, reconstrucția este o oportunitate de a rupe legăturile cu metastazele urbanismului sovietic. Societatea ucraineană a fost foarte atomizată, în mare parte și din cauza arhitecturii. Clădirile rezidențiale au continuat să fie construite pe principiul casa mea este cetatea mea,” spune acesta.

El a subliniat că procesul de reconstrucție poate deveni chiar un catalizator de coeziune socială, un mod prin care comunitățile se pot reuni pentru a-și crea propriile locuințe. Această idee capătă și mai mult sens, pe măsură ce proiectele comunitare din diferite regiuni dovedesc că oamenii nu reconstruiesc doar clădiri, ci și legături sociale.

Pentru Roman Bilokrynytskyi, arhitect și designer de interior, reconstrucția nu înseamnă o simplă întoarcere la ceea ce era înainte de război. „Prin analizarea celor mai bune practici din alte țări, a recomandărilor urbaniștilor și arhitecților, a noilor abordări de design urban și a experienței militare, putem face ca spațiile noastre să fie sigure, funcționale, incluzive și atractive, dacă alegem o strategie bună și facem investițiile corecte,” spune acesta.

El vorbește despre o modernizare profundă și despre șansa de a integra bune practici internaționale, urbanism incluziv și experiențe de securitate, pentru a crea orașe mai funcționale și mai atractive.

Această perspectivă se reflectă în proiectele-pilot unde arhitectura tradițională ucraineană se îmbină cu tehnologii moderne, creând o identitate nouă și puternică.

Anastasiia Varvanina, arhitect și urbanist, pune accent pe dimensiunea socială a reconstrucției. Ea atrage atenția că este nevoie de o analiză lucidă a greșelilor trecutului și a provocărilor viitorului, dar și de o acțiune rapidă, politici, proiectare, construcție. „Reconstrucția e o șansă de a porni de la zero, dar fără să ne pierdem identitatea”, afirmă ea.

Aceste principii se regăsesc în planurile urbane dezvoltate pentru orașe distruse masiv, precum Mariupol sau Bahmut, unde arhitectura trebuie să răspundă în același timp urgenței și continuității culturale.

Pentru Artur Bondarenko, reconstrucția este sinonim cu viața însăși: refacerea caselor, școlilor și străzilor înseamnă refacerea fiecărui individ.

„Din cauza războiului, ne-am pierdut viața normală, iar pentru mulți oameni asta înseamnă casa lor, orașul, strada, școala și tot ce era în jur. Dar nu trebuie doar să refacem totul așa cum a fost, ci să ținem cont și de tendințele timpului prezent: accesibilitatea și sustenabilitatea designului, confortul și dimensiunea umană. Și, cel mai important, trebuie să reconstruim nu doar ce a fost distrus, ci întregul, pentru că toți au suferit, iar toată lumea merită să trăiască într-o țară modernă. Dacă vrem să trăim mai bine, trebuie să facem totul mai bine, nu doar piese izolate.”

Generația sa de tineri arhitecți este deja implicată activ în proiecte de reconstrucție, aducând în prim-plan idei despre sustenabilitate, accesibilitate și soluții rapide, dar adaptate fiecărei comunități.

Kateryna Yarova, fondatoarea IK-architects, privește reconstrucția ca pe o nouă moștenire. „Cred că toate proiectele de reconstrucție ar trebui dezvoltate nu din perspectiva unei soluții temporare, rapide, menite doar să închidă problema, ci din perspectiva unei noi moșteniri arhitecturale care să rămână pentru generațiile viitoare. Reconstrucția este o strategie de dezvoltare a unui sat, a unui oraș, a unei regiuni și a întregii țări. În opinia mea, nu este necesar să refacem pur și simplu ceea ce a fost distrus, ci să analizăm nevoile actuale și viitoare.”

Ea menționează exemplul școlii VILNA, un proiect de educație și arhitectură care simboliza repornirea sistemului educațional ucrainean. Astfel de inițiative au devenit repere pentru cum poate fi construit un nou patrimoniu arhitectural post-război.

Yulia Yarygina, studentă la Donbass National Academy of Civil Engineering and Architecture, leagă reconstrucția de revenirea oamenilor la casele și familiile lor. Ea spune că „din perspectiva arhitecturală a acestei probleme, mi-aș dori să sprijin oamenii prin design: folosirea culorilor calde, finisaje de fațadă de înaltă calitate, materiale mai naturale, amenajări peisagistice și soluții eficiente energetic.”

În noile proiecte din 2025, această viziune se reflectă în preferința pentru clădiri cu regim redus de înălțime, spații verzi și locuințe modulare.

Pentru Alex Fil, arhitect și co-fondator al biroului F2, procesul de reconstrucție are o dimensiune personală și emoțională. El spune că se simte un participant direct și că experiența războiului îi marchează inevitabil creația. Aceste emoții se văd în proiectele sale, unde arhitectura devine nu doar funcțională, ci și un act de mărturie și speranță.

Acesta a adăugat că „roata reconstrucției este în mișcare și presupun că vom putea discuta despre efectele războiului asupra designului, arhitecturii și expresiei artistice în următorii 5-10 ani.”

Reconstrucția ca proces viu

Vocile acestor șapte arhitecți și designeri nu sunt doar idei teoretice, ci fundamente ale unei mișcări arhitecturale și sociale în plină desfășurare. Reconstrucția Ucrainei în 2025 nu înseamnă doar refacerea clădirilor distruse, ci și crearea unei noi identități urbane, a unei noi moșteniri. Este un proces în care arhitectura devine, în același timp, un instrument de vindecare, de modernizare și de consolidare a comunității.