Drumul dintre o idee și o construcție finalizată este rareori liniar, este un proces viu, în care fiecare etapă aduce noi provocări, decizii și ajustări. În dialogul de mai jos, Anca Elena Dincă, manager de proiect în construcții, ne vorbește deschis despre parcursul ei profesional, despre realitatea din șantier și despre modul în care reușește să țină împreună viziunea arhitecturală și rigoarea execuției, într-un domeniu în care teoria și practica se întâlnesc în fiecare zi.

Parcursul dumneavoastră profesional pornește din arhitectură și ajunge într-o zonă profund tehnică, direct în execuție. Cum s-a produs această tranziție și ce v-a atras către partea de șantier?

Parcursul meu profesional a fost de la început extrem de eclectic. Sunt o norocoasă fiindcă am întâlnit în viața mea conjuncturi care mi-au permis să mă exprim atât tehnic, cât și artistic. Deși de mică mi-am dorit să urmez cursurile facultății de artă, prin prisma educației de profil real a familiei (ambii părinți fiind fizicieni) am ales compromisul de a urma cursurile Facultății de Arhitectură.

În anul II de facultate, unul din asistenții de atelier, dl. Bogdan Tofan, m-a recomandat la reprezentanța firmei MONDO S.p.A (MONDEGO Ctr.) pentru un post part-time în echipa tehnică. Acela a fost primul meu contact cu șantierul. În cei 6 ani cât am lucrat acolo mi-am schimbat universul de câteva ori!

Am învățat despre infrastructuri, adezivi, despre zeci de tipuri de pardoseli, am tradus documente de laborator și manuale cu specificații tehnice din limba italiană… pe care tot acolo am învățat-o. Restul a fost o extensie a ce am reușit să dezvolt înăuntrul meu, fiindcă îmi plăcea totul: estetica spațiilor, discuțiile cu proiectanții sau beneficiarii spațiilor, cu șefii de șantier.

În anul IV de facultate mi-am deschis prima firmă de construcții și, sub foarte atenta ghidare a doamnei arhitect Carmen Graur, am început să proiectez locuințe și să realizez proiecte de amenajări interioare.

Iar cum deja dinamica de șantier mă acaparase, am început să fac (inițial) mici proiecte de amenajări interioare împreună cu câțiva finisori cunoscuți tot în dinamici de job „fix”.

De peste 25 de ani merg împreună cu tehnica, estetica, lumina, textura, culoarea, fundații, inginerie de rezistență și instalații, pentru că totul este important dacă vreau să creez ceva care să dureze.

Cum ați descrie, în mod concret, activitatea SIMETRIKA Management și tipul de proiecte în care sunteți implicați?

SIMETRIKA, deși este cel mai important client al meu, nu este singurul. Plaja clienților mei se extinde în direcția dezvoltărilor imobiliare. În principal, SIMETRIKA se axează pe elaborări de PUZ-uri, PUD-uri, realizări de proiecte (de la locuințe unifamiliale până la hoteluri). Deși îmi place partea boemă a vieții de arhitect, este nevoie de multe noțiuni tehnice, de cunoașterea legislației și a procedurilor necesare avansării proiectelor pentru gestionarea acestei dinamici.

Așa că, fie că vorbesc de clienții privați sau de cei juridici, viața mea profesională gravitează de la discuții de genul „Cum ne proiectăm casa în termenii legii, dar să și răspundă solicitării estetice și volumetrice?” până la susținerea, alături de proiectanții de PUZ-uri, a proiectelor în comisiile de urbanism ale UAT-urilor unde sunt demarate aceste inițiative.

O altă latură pe care o dezvolt este ceva mai solitară, fiindcă sunt „one woman show”. Ea se conturează în lumea amenajarilor interioare, unde realizez tencuieli decorative texturate în locuințe, pensiuni, restaurante, când nu fac restul activităților menționate.

La ce tip de proiecte lucrați în această perioadă și care sunt principalele provocări pe care le întâlniți acum, în șantier?

În fiecare zi, implicarea mea se dezvoltă simultan pe mai multe planuri. De exemplu, analizez un certificat de urbanism pentru un proiect în lucru privind un hotel, dar mă sună un furnizor de materiale care îmi confirmă o comandă pentru un șantier aflat la 100 km distanță și verific lista cu necesarul comandat pentru construcția unei case de vacanță. Iar până închid cu domnul în cauză, primesc mesaj de la unul dintre topometriști, care îmi cere un extras de carte funciară pentru un alt teren.

În ceea ce privește provocările din șantier, aș începe cu cele dintotdeauna, care apar cu mult înainte să existe un „șantier”. Mă refer mai ales la persoanele fizice care consideră că, dacă au un teren, au dreptul să construiască oricum își doresc. În construcții, este necesar să se respecte niște PUZ-uri și PUG-uri aprobate, procente maxime de construit pe teren, limitări de înălțimi etc.

Dar cei de care îmi este literalmente teamă sunt cei care cred că proiectul este doar un teanc de hârtii necesare obținerii autorizației de construire, fiindcă ei își fac casa tot cum vor: fundațiile le sapă la o adâncime de 50-60 cm, chiar fără înlăturarea stratului vegetal. Reamintesc că, în România, adâncimea minimă de îngheț este la 90 cm.

Împreună cu caracteristicile terenului de fundare regăsite în studiul geotehnic, inginerul de rezistență calculează dimensiunile fundațiilor și, dacă terenul este mai nisipos, prea lutos sau pânza freatică este prea aproape de suprafață în zona respectivă, fundațiile pot ajunge la adâncimi mult mai mari față de cei 90 cm minimi legali.

Există un anumit tip de proiecte sau segmente (rezidențial, comercial, industrial) în care sunteți mai activă? Cum diferă provocările de la un tip de proiect la altul?

Voi răspunde referindu-mă la întreaga plajă de proiecte în care sunt implicată. Dacă vorbim la nivel general, lucrările de construcții predominante în România sunt cele inginerești, de infrastructură: drumuri, canalizări, alimentări cu apă, schimbări de rețele. Dacă vorbim de sectorul privat, zona industrială și logistică este vizibil dominantă.

Creșterea vine din e-commerce, relocarea producției în Europa de Est, depozite logistice pentru retail și distribuție. Să ne gândim doar că cererea de spații industriale a crescut cu peste 50% în 2025. Printre tipurile de proiecte foarte active se numără realizarea de hale industriale, centre logistice, parcuri industriale și fabrici.

Provocările diferă destul de mult în funcție de tipul proiectului. Nu sunt doar diferențe de buget sau scară, ci și de ritm, tip de client, risc și complexitate tehnică.

În zona rezidențialului, problemele au rămas aceleași. Clientul este emoțional implicat și asta generează schimbări dese de idei, decizii impulsive, multe intervenții pe parcursul execuției, ajungându-se uneori chiar la realizarea unei documentații de reautorizare. Tot în acest sector, bugetul este limitat și fluctuant. Foarte des apar tăieri de costuri, modificări de materiale, etape amânate.

Dacă mergem în zona de comercial (birouri, restaurante, hoteluri mici), aici logica se schimbă complet. Provocările principale sunt reprezentate de presiunea timpului, întrucât clientul pierde bani dacă spațiul nu este deschis, dar și de reglementările tehnice complexe, fiindcă sunt prezente multe cerințe: ISU, evacuare incendiu, fluxuri funcționale, accesibilitate, norme sanitare.

De asemenea, aici intervine coordonarea multor specialități. Pe lângă clasicul „tris” (arhitectură – rezistență – instalații), apar instalații HVAC complexe, sisteme de securitate, instalații comerciale speciale și coordonarea devine mult mai tehnică.

Dacă intrăm în zona industrial/logistic, se va constata că este aproape opusul rezidențialului. Aici funcționalitatea primează, designul este secundar și totul se bazează pe fluxuri tehnologice, logistică și, mai ales, optimizarea costurilor.
Precizia tehnică este mare, deoarece trebuie integrate utilaje, structuri speciale, sarcini industriale și instalații complexe.

Merită amintită și zona turistică, unde se pune accent pe toate: design, materiale, execuție, funcționalitate, circulație, siguranță și, o, da – prețuri scăzute de investiție!

Fiind implicată direct în proiecte la nivel național, cum ați descrie, din experiența dumneavoastră, ritmul actual al industriei construcțiilor? Este diferit față de acum câțiva ani?

Da, în România, ritmul industriei construcțiilor este diferit față de acum câțiva ani. Nu neapărat mai mic sau mai mare permanent, ci mai volatil și mai dependent de anumite tipuri de investiții. Dacă privim ultimii 5-6 ani, se observă câteva etape destul de clare.

Anii 2021-2023 s-au dovedit a fi de expansiune rapidă. După pandemie, construcțiile au crescut foarte repede, realizându-se investiții publice mari, mai ales cele cu fonduri europene. A existat un boom rezidențial, dar au apărut și multe proiecte private.

În această perioadă, activitatea de construcții în România a crescut puternic, iar producția în sector a evoluat dinamic, fără umbră de dubiu. În plus, ponderea construcțiilor în economie a crescut foarte mult, ajungând aproape de 8% din PIB, cea mai mare din UE – că tot spuneau unii că la noi nu se mai face nimic. Nu-i adevarat! Construcțiile reprezintă un sector care ține „stindardul”.

În 2024, piața a încetinit, iar volumul lucrărilor de construcții a scăzut cu aproximativ 5,9% față de 2023. Construcțiile rezidențiale au avut un recul important (scădere de peste 22%), iar cauzele principale se regăsesc în dobânzile mărite la credite și costurile ridicate ale materialelor.

Pare însă că din 2025 suntem din nou pe o curbă ascendentă, iar volumul lucrărilor a crescut cu aproximativ 8-9% în acest ultim an și jumătate. O diferență importantă este că structura pieței s-a schimbat, iar motorul creșterii este acum infrastructura finanțată din fonduri europene și PNRR, în timp ce unele segmente private (precum birouri sau rezidențial) au un ritm ceva mai moderat, însă destul de important și acesta.

Din poziția de manager de proiect/director tehnic, sunteți într-un punct în care vedeți simultan proiectul pe hârtie și realitatea din șantier. Unde apar, cel mai frecvent, diferențele între intenția inițială și execuția efectivă și cum reușiți să le gestionați fără a compromite calitatea sau termenele?

Mă mai implic și la nivel de proiectare, în funcție de cum îmi permite timpul, iar provocările „planșetă vs. șantier” sunt aceleași: vedem ceva pe hârtie, imaginăm 3D, însă în realizarea construcției, de cele mai multe ori, la solicitarea beneficiarului mai elaborăm dispoziții de șantier cu modificări pe ici, pe colo, chiar prin părțile esențiale.

Aceste schimbări duc adesea spre realizarea unei noi documentații de autorizare, pentru că, în baza Legii nr. 50/1991- art. 7, alin 15, „Orice modificare a proiectului autorizat se poate face numai în baza unei noi autorizații de construire sau a unei autorizații de modificare”.

Modificările nu sunt vreodată făcute compromițând calitatea construcției, însă de foarte multe ori afectează termenele de execuție. Uneori reușim să recuperăm prin infuzie de mână de lucru (dar afectează bugetul), iar alteori se prelungesc și termenele în baza schimbărilor solicitate. Este totul foarte dinamic și încercăm să anticipăm încă din faza de proiectare viitoarele posibile solicitări, pentru a le putea discuta înainte de obținerea autorizației de construire.

Rolul de a asigura conformitatea lucrărilor este, de multe ori, unul invizibil pentru public, dar critic pentru proiect. Cum se traduce acest lucru, concret, în activitatea de zi cu zi pe șantier?

Asigurarea conformității lucrărilor este într-adevăr un rol aproape invizibil pentru cine vede doar clădirea finală. Pe șantier însă, el se traduce într-o serie de gesturi foarte concrete, repetitive și esențiale. Există proceduri bine structurate, care țin proiectul în linia legală, tehnică și contractuală.

Primul lucru este compararea constantă între proiect și ceea ce se execută efectiv. De multe ori se face simplu – cu planul într-o mână, șantierul în cealaltă. Comunicarea între specialități este esențială, începând cu șeful de șantier, dirigintele de șantier, responsabilul tehnic cu execuția și terminând cu întreaga serie de proiectanți.

Conformitatea nu înseamnă doar să vezi lucrurile, ci și să le documentezi. În activitatea zilnică apar procese verbale, note de șantier, fotografii tehnice, rapoarte de neconformitate, dispoziții de șantier.

Acolo unde este cazul, documente de conformitate care însoțesc fiecare tip de material care intră în structura construcției. Aceste documente devin memoria juridică a șantierului.

Fiind prezentă constant pe șantier, cum ați descrie evoluția forței de muncă din șantiere în ultimii ani? Ce s-a schimbat și ce provocări rămân critice pentru livrarea proiectelor?

Cred că este întrebarea cu cel mai simplu și cel mai trist răspuns. Una dintre cele mai evidente schimbări este reducerea forței de muncă românești calificate pe șantiere.

Cauzele principale sunt, așa cum știm toți deja, migrația masivă către Europa de Vest (Germania, Italia, Spania), salariile mai mari în alte țări, însă eu aș pune accentual și pe reducerea școlilor profesionale după anii 2000.

Drept consecință, pentru a compensa deficitul, România a început să aducă lucrători din afara UE, mai ales din Asia. Pe șantiere au devenit tot mai frecvente echipe din Nepal, Bangladesh, India, Vietnam, Sri Lanka, iar majoritatea acestora vin fără o calificare în construcții.

Guvernul a aprobat chiar contingente anuale foarte mari de muncitori străini, de ordinul zecilor de mii, pentru a acoperi lipsa de personal.

Apar însă bariere lingvistice, aspect care duce la o prelungire a timpului de instruire. În contextul dat, inclusiv coordonarea echipelor devine mai complicată.

Experiența dumneavoastră de arhitect vă oferă, probabil, o perspectivă diferită asupra proiectelor față de un profil pur tehnic. Cum influențează această dublă abordare modul în care analizați soluțiile propuse și relația cu proiectanții?

Experiența de arhitect îmi oferă, într-adevăr, o perspectivă diferită asupra proiectelor, pentru că privesc fiecare soluție nu doar prin prisma execuției tehnice, ci și a intenției inițiale a proiectului și a coerenței dintre specialități.

Arhitectura nu înseamnă doar imaginea finală sau perspectiva ideală generată pe calculator. Nu se termină cu obținerea autorizației de construire. Munca arhitectului presupune o coregrafie complexă între structură, instalații, materiale și execuție.

Din acest motiv, cred că este esențial ca arhitecții să își formeze experiența direct în șantier, să discute cu beneficiarii, cu inginerii de rezistență, cu instalatorii și cu echipele de execuție. Aceste dialoguri sunt cele care clarifică limitele și posibilitățile reale ale proiectului.

Pentru mine, această dublă perspectivă – de arhitect și de om implicat în șantier – influențează modul în care analizez soluțiile propuse de proiectanți. Nu mă uit doar la corectitudinea lor teoretică, ci și la aplicabilitatea lor reală: cum se execută, ce timpi presupun, ce materiale sunt necesare și cum interacționează cu celelalte specialități.

Experiența din șantier te învață că un proiect bun nu este doar unul bine desenat, ci unul coerent, care poate fi construit fără improvizații majore.

În fond, cred că rolul arhitectului este tocmai acesta: să mențină coerența proiectului de la prima schiță până la realizarea lui efectivă, asigurându-se că ideea inițială poate deveni o construcție reală, funcțională și bine executată.

Cum vedeți nivelul de colaborare între actorii implicați într-un proiect, între dezvoltatori, proiectanți, constructori, autorități? Unde funcționează lucrurile bine și unde există, încă, rupturi care afectează livrarea proiectelor?

Succesul unui proiect depinde în continuare, în mod decisiv, de fluiditatea comunicării dintre toate părțile implicate: dezvoltatori, proiectanți, constructori și autorități. Atunci când dialogul este constant și transparent, iar fiecare actor înțelege rolul și constrângerile celuilalt, proiectele pot avansa coerent și eficient.

Lucrurile funcționează bine mai ales acolo unde există o colaborare timpurie între specialități și o deschidere reală către soluții tehnice discutate împreună, nu impuse unilateral. În schimb, dificultățile apar atunci când comunicarea este fragmentată sau când deciziile se iau izolat, fără o corelare reală între proiectare, execuție și cerințele administrative.

Se vorbește tot mai mult despre digitalizare în construcții – BIM, monitorizare digitală, trasabilitate. Cât de prezentă este această transformare în proiectele pe care le coordonați?

Digitalizarea începe să fie din ce în ce mai prezentă și în proiectele din România, însă trebuie spus foarte sincer că ritmul adoptării ei este încă inegal. Instrumente precum BIM, monitorizarea digitală sau sistemele de trasabilitate sunt discutate frecvent prin cursuri, forumuri și chiar workshop-uri, iar în anumite proiecte mari sunt chiar implementate. În practică însă, mai ales în proiectele private de dimensiuni medii, multe dintre procese rămân încă destul de tradiționale.

În proiectele pe care le coordonez, digitalizarea este utilă mai ales în faza de proiectare și de coordonare între specialități. Modelele digitale și schimbul rapid de informații ajută la clarificarea detaliilor și la reducerea unor conflicte între proiecte.

Totuși, în momentul în care ajungem efectiv în șantier, experiența directă, verificarea pe teren și dialogul constant cu echipele de execuție rămân esențiale.

Cred că adevărata transformare digitală în construcții va veni atunci când aceste instrumente vor deveni parte naturală din întregul flux al proiectului – de la proiectare până la execuție și exploatare. Până atunci, ele sunt mai degrabă instrumente utile, care completează experiența profesională, nu o înlocuiesc.

Pentru tinerii care vin din zona de arhitectură sau inginerie și se gândesc la un rol tehnic în execuție, ce le-ați spune despre realitatea acestui tip de poziție? Ce ar trebui să știe înainte să intre în șantier?

Îmi place mult întrebarea aceasta fiindcă acum, la acest nivel de maturitate profesională, pot să le spun, înainte de toate, că șantierul este locul în care proiectul devine realitate și că experiența din execuție este una dintre cele mai valoroase etape din formarea unui arhitect sau inginer.

În șantier înveți lucruri pe care niciun plan și niciun software nu ți le pot explica pe deplin: ritmul real al lucrărilor, comportamentul materialelor, modul în care se coordonează echipele și cum se rezolvă problemele ce apar inevitabil pe parcurs.

În același timp, trebuie să știe că este un mediu solicitant. Deciziile se iau adesea rapid, responsabilitatea este mare, iar situațiile din teren cer multă adaptabilitate. Este nevoie de răbdare, capacitate de comunicare și disponibilitate de a asculta oamenii cu experiență practică, care de multe ori cunosc foarte bine meseria lor.

Șantierul nu ne învață doar să executăm cu ochii pe deadline. Ne învață și respectul pentru profesionistul care nu are diploma de inginer, dar are suficient devotament și bun simț față de meseria sa, astfel încât să dezvolte pertinență în exprimarea soluțiilor de execuție atunci când ele lipsesc în proiect.

Pentru un arhitect sau un inginer, anii petrecuți în execuție pot deveni o bază foarte solidă pentru întreaga carieră, întrucât te ajută să proiectezi și să analizezi soluțiile tehnice cu mult mai mult realism și responsabilitate. În fond, șantierul este locul unde teoria se întâlnește cu realitatea – iar această întâlnire este extrem de formativă pentru orice nou profesionist din domeniu.

Ce vă motivează, dincolo de responsabilități și presiunea proiectelor, să rămâneți aproape de șantier și de această zonă atât de dinamică?

Cred că exact această dinamică mă motivează cel mai mult. Șantierul este un loc viu, în permanentă transformare, iar ritmul lui nu te lasă niciodată să intri într-o rutină prea confortabilă.

Glumesc uneori spunând că există și un mic sentiment de „demiurg” în această meserie. Este o emoție specială să vezi cum, într-un timp relativ scurt, un teren care nu demult era doar un câmp cu iarbă se transformă într-o casă în care o familie își începe viața sau într-o hală în care vor lucra câteva zeci de oameni.

Această transformare este, de fapt, una dintre cele mai frumoase părți ale profesiei. Dincolo de calcule, planuri și responsabilități, rămâne această satisfacție foarte concretă: faptul că vezi cum o idee, câteva linii trasate pe hârtie și multă muncă în echipă devin un loc real, care începe să fie folosit și trăit de oameni. Iar această conștientizare are, de fiecare dată, o emoție aparte.

Dacă ar fi să schimbați un singur lucru în modul în care se construiește astăzi în România, care ar fi acela?

Dacă ar fi să schimb un singur lucru, aș încerca să îmbunătățesc colaborarea și sincronizarea dintre toate etapele și actorii implicați într-un proiect. În prezent, procesul de construire este adesea fragmentat, iar această fragmentare se vede atât în relația dintre proiectare și execuție, cât și în interacțiunea cu zona administrativă.

Unul dintre obstacolele reale este birocrația – multitudinea de avize necesare, procedurile administrative și timpii uneori foarte lungi pentru obținerea documentațiilor sau autorizațiilor. Toate acestea pot întârzia semnificativ demararea și evoluția unui proiect, chiar și atunci când există soluții tehnice clare și echipe pregătite să înceapă lucrul.

Cred că proiectele ar câștiga foarte mult dacă dialogul dintre arhitecți, ingineri, constructori, dezvoltatori și autorități ar fi mai coerent și mai eficient încă din fazele incipiente. Construcția unei clădiri este, în esență, un proces colectiv, iar atunci când aceste verigi funcționează bine împreună – inclusiv partea administrativă – proiectele pot fi realizate mai rapid, mai clar și cu mai puține ajustări în șantier.